1 reply to this topic

[Rey Mysterio]

In acest topic o sa va spun cateva detali despre animale!(nu toate)

Pisica de casa.

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae (feline). Este alături de oameni de peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.

Domesticirea pisicii

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de către egipteni pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr. Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.

Sociabilitate

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.
Luptele între pisici

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul

Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie

Scheletul și mușchii
Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.
Simțurile

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul

„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).
Mirosul

Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită citare] și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.
Gustul

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.
Simțul tactil

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.
Alte simțuri

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.

Comportamentul

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură.
Mieunatul

Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
Mieunatul sacadat

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.

Torsul

„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută vindecarea.[necesită citare] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.
Somnul

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.
Reproducerea, gestația, nașterea

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici născând la numai șapte luni).

Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași generație care pot proveni din tați diferiți.

Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.
Întreținerea

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și ochii cu o soluție specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.

Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii, nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”. Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).
Alergiile de la pisici

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

In istorie


În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime. Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.
Alimentația

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.





Câine

Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu, mamifer și carnivor din familia canidelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit, și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor. Cuvântul "câine" denumește masculul speciei, iar termenul "cățea" este folosit pentru femelă.

Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar, morfologic, câini domestici.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspecie a lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din 1993, Smithsonian Institute și American Society of Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis lupus familiaris


Perus


Perusul este, fara indoliala, cel mai comun papagal de companie originar din emisfera sudica, mai exact din Australia, fiind rapandit pe tot teritoriul acestui continent. Exista peste 5 milioane de exemplare de perusi raspandite in toata lumea. In unele zone ale Australiai, populatiile de perusi sunt atat de numeroase incat afecteaza grav cultuile de cereale, avand un efect distructiv asupra acestora.

Coloniile de perusi pot ajunge pana la cateva sute, chiar mii, de indivizi. Desi culoarea originara a perusului este verde, in urma domesticirii si a selectiei indelungate, s-au obtinut cele mai variate culori, incepand cu diferite nuante de verde cu sau fara capul galbem, apoi exemplare turcoaz, verzi-galbui, galbene, albastru deschis, albiciosi pana la alb pur, cu ochii rosii. Denumirea stiintifica a perusului este Melopsittacus onulatus (papagalul ondulat comun).

perusPerusul pe care il intalnim astazi in coliviile iubitorilor de pasari a fost creat de ornitologii din marea Britanie. Masculii au narile colorate in albastru, iar femelele le au de culoare pielii. Sunt pasari care se preteaza foarte bine la viata in captivitate, fiind foarte iubite de oameni, datorita coloritului incantator si a temperamentului vesel si afectuos.

Perusii nu sunt recunoscuti pentru abilitatile lor de vorbire si doar o mica parte a lor pot vorbi. Trebuie retinut ca doar masculii pot sa isi dezvolte aceasta capacitate, dar este destul de greu de inteles ce spun. Cu mare rabdare si partea omului, micul perus poate reusi sa imite cateva cuvinte sau cantecul altor apsari cu care convietuieste. Cuvantul cheie pentru acest lucru este repetitia.

Perusii sunt pasari mici si curate, foarte usor de intretinut, care au nevoie de multa afectiune din partea stapanului.

Fiind pasari foarte vioaie si active, perusii au nevoie de o colivie cat mai spatioasa. In colivie, trebuie sa existe cat mai mult suporturi, pe care sa se poata catara si odihni. Colivia trebuie sa aiba minimum 35 cm pe lungime, 20 cm latime si cel putin 40 cm inaltime. Orice dimensiune mai mica va fi in defavoarea locatarului.

Fiind mai amatori de bai, este bine sa sa introduca in colivia perusilor o tavita de 4-5 cm adancime, plina cu apa proaspata, dar nu prea rece. In felul acesta, pasarile isi satisfac periodic nevoia de imbiare si isi pot ciuguli si arana penajul care se mai murdareste, chiar daca sta intr-o colivie. Colivia trebuie curatata periodic de macarea care cade pe podea, aceasta putand adaposti foarte multe bacterii. Din acest motiv, este bine ca podeaua coliviei sa fie acoperita de un grilaj metalica, pentru ca perusul sa nu aiba acces la resturile de hrana alterate, care i-ar putea afecta sanatatea. Daca este posibil, spalati podeaua coliviei la 2-3 zile (sau chiar mai des), iar o data pe luna trebuie sa dezinfectati intreaga colivie cu un agent de inalbire baza pe clor (nu uitati insa sa clatiti extrem de bine inainte de a pune pasarea la loc).

Un perus are nevoie, in medie, de 10-12 ore de somn, devenind agitat daca nu doarme suficient. Pentru a o ajuta sa doarma, este bine sa ii acoperiti colivia, astfel incat sa fie intuneric atat noaptea cat si dimineta, deoarce chiar si cea mai mica raza de lumina o poate trezi. Unii perusi au "frica" de nopate, si se manifesta zburad haotic prin colivie si tipand atunci cand este intuneric. Daca pasarea dumneavoastra sufera de aceasta "frica", dezveliti colivia, aprindeti o lumina si vorbiti cu ea pana cand se linisteste.

Hranirea perusilor

In salbaticie, perusii se hranesc cu semnite si parti verzi ale diferitelr plante, dar si cu o cantitate insemnata de proteine animale, provenind din nevertrebate. In captivitate, regimul trebuie sa fie unul bazat tot pe seminte, in special de mei si ovaz, iar ca harna verde sunt recomandate: foile de salata, lucerna, iarba proaspata sau muguri. Sunt, de asemenea, indicate si legumele rase, amestecate cu putine tarate de grau si drojdie de bere. Lipsa verdeturilor poate fi suplinita cu succes cu seminte de mei, orz si ovaz.


In magazinele de specialitate gasiti mixuri de seminte de cea mai buna calitate, semintele alcatuind circa 50% din dieta perusului. Si fructele sunt indicate, printre acestea enumerand: merele, grapefruitul, kiwi, mango, nectarine, portocale, piersici, pere, capsuni, rodie, prune. Dintre legume, preferatele perusilor sunt: morcovul, broccoli, spanacul si sfecla alba (nu de zahar).

Fructele si legumele trebuie sa fie bine spalate, taiate in bucatele cat mai mici, proaspete si la temperatura camerei. Trebuie sa evitati urmatoarele alimante: ciocolata, varza, cofeina, macarea veche, laptele si cremele, cartoful crud, alcoolul si fructele de avocado.

Insectele si vitaminele trebuie sa compeletze necesarul de elemente nutriive pentru perusul dumneavoastra. Vitaminele au un rol important prin activitatea lor la nivel celular, dar in execes ele pot inhiba unele functii ale organismului.

Hrana moale poate fi si ea administrata din cand in cand. Aceasta se prepara dintr-un ou afiert tare, sfarama cat mai marunt cu furculita, un morcov ras cat mai marunt, care se amesteca cu 2-3 lingurite de pesmet, gris sau malai. Se mai adauga 2-3 lingurite de coaja de oua rasnita, care contine calciu. Amestecul de hrana moale se tine la frigider si i se da perusului intr-un capacel, numai dupa ce a fost adusa la temperatura camerei.

Pietricelele marunte, folositoare altor paasri in digestia semintelor, sunt indispensabile si perusilor. De aceea, o mica tavita cu nisip grosier nu trebuie sa lipseasca nici din colivia perusilor.

Apa trebuie improspatata permanent, altfel putand favoriza dezvoltarea diferitelor colonii de bacterii, la fel ca si hrana veche. Cel putin o data pe saptamana, in apa trebuie sa se puna 2-3 picaturi de polivitamina Romvac3, care contine gama de vitamine B, C, K, A si E.

In cazul in care observati tulburari ale tractului digestiv (diaree), este bine sa le dati ramurele de salcie, care este un foarte bun antidiareic si antibacterian.

Sanatatea perusului

perusDaca perusul dumneavoastra da semne ca ar fi bolnav, este bine sa mergeti de urgenta cu el la medicul veterinar. Fiind o pasare de statura mica, chiar si cea mai usoara boala o poate omori daca este identificata prea tarziu. Cateva dintre semnalele cele mai evidente pe care le emite o pasare bolnava sunt:

- absenta poftei de macare;

- pufaie, stranuta constant si umed;

- este letargica;

- nu zboara;

- voma;

- scaderea rapida in greutate;

- se scarpina foarte mult;

- are diaree;

- devine brusc foarte tacuta, sau invers, daca este tacuta in general, devine brusc foarte galagioasa;

- modificari ale temperamentului.

Una dintre cele mai frecvente boli intalinte la perusi este psitacoza, cunoscuta si sub numele de "febra papagalilor". Agentul patogen este bacteria "chlamydia psittaci", o bacterie extrem de contagioasa. Pasarile cele mai expuse acestei boli sunt acelea care intra des in contact cu alte specii de animale. Simptomele acestei boli sunt: absenta poftei de macare, penele perusul se desprind foarte usor si acesta doarme mare parte a timpului, conjunctivita, dificultati respiratorii, secretii oculare si pierderi in greutate, asociate cu diaree. Totusi, pasarea poate fi purtatoare de virus fara sa prezinte nici un simptom.

Tratamentul este antibiotic, pe bazade tetracicilina sau derivate, administrat pe cale orala sau injectabila, o data la fiecare 10 aile. Tratamentul este de durata, bacteria putand supravietui pana la 45 de zile in organismul perusului.

Reproducerea perusilor

Reproducerea perusilor nu este una grea, insa necesita o experienta acumulata in timp. Majoritatea perusilor tinuti in casa nu se pot reproduce, din cauza mediului ambient si chiar a lipsei de spatiu. In general, femela depune 5-6 oua, dar exista si cazuri cand sunt mai multe sau mai putine.

Crescatorii profesionisti stiu care sunt conditiile in care perusii se pot reproduce cel mai usor. Ei au nevoie de o cusca incapatoare, un cuib si multa liniste. Cuibul trebuie sa aiba o gaura rotunda in partea din fara, cu diamatruld e aproximativ cinci centimetri, iar capacul trebuie sa fie detasabil, pentru ca proprietarul sa poata curata usor interiorul coliviei. La 14 zile de la copulatie, femela depune primul ou, iar urmatoarele la 2 zile unul dupa altul. Femela cloceste ouale aproximativ 18-20 de zile.

Pentru a determina sexul unui perus, cel mai bine este sa apelati la medicul veterinar, acesta fiind un proces destul de dificil. Exista insa cateva indicii care va pot spune, cu aproximatie, ce sex are perusul dumneavoastra. Cel mai importanta si cel mai sigur dintre indicatori este zona carnoasa de deasupra ciocului (fosele nazale) care este colorata in albastru intens la masculul adult si in bej-maroniu la femela. In perioada de imperechere, culorile devin mai intense. Atentie insa, caci la femelele foarte tinere, aceasta zona este colorata in albastru deschis, alburiu, putandu-ve induce in eroare. La pui, narile (aflata in aceeasi zona carnoasa de deasupra ciocului) sunt colorate in roz la mascul si alb la femela.



Pește

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ichtiologie. Peștii sunt cei mai puțin dezvoltați dintre craniate.

Morfologie externă

Corpul este fusiform, are forma hidrodinamică, dar poate fi turtit dorso-ventral. Este alcătuit din 3 părți: cap, trunchi și coadă.

Peștii au 2 tipuri de înotătoare: Perechi (pectorală și abdominală) și neperechi (dorsală, codală și anală).

Cele perechi au o structură stabilă, fiind formate din piesele osoase ale centurii scapulare și pelviene. Ele ajută peștii să se scufunde în apă, să facă rotații, să mențină corpul într-o poziție normală.
Cele neperechi sunt pliuri ale pielii, susținuți de raze osoase externe. Înotătoarea codală participă la propulsarea înainte a peștelui, înotătoarele anale și dorsale participă la menținerea echilibrului în timpul înotului.

Pielea este acoperită cu un mucus secretat de celulele glandulare tegumentare. Corpul este acoperit cu solzi protectori sau plăci osoase de origine dermică. Colorația este determinată de cromatofori, celule care se află sub piele și conțin granule pigmentare.

Organe de simț

Văzul

Ochiul are o structură și origine complexă de forma unui glob, însoțit de organe anexe. Celulele fotosensibile se găsesc în retină și receptionează lumina. Ochii nu au pleoape și au o membrană nictitantă. Ochiul peștilor osoși este hipermetrop (nu vede aproape) și se poate acomoda numai pentru o vedere in depărtare. Distanta minimă la care poate vedea este de 5m.
Mirosul

Organul olfactiv nu este dezvoltat, fiind reprezentat de 2 nări și 2 săculeți dinăuntrul capului, ce conțin câteva celule olfactive.

Auzul

Organul auditiv este reprezentat numai prin urechea internă (labirintul membranos) formată din utriculă, cu trei canale semicirculare și saculă, cu o formațiune numită lagenă.

Gustul

În piele se află celulele gustative și tactile ale peștilor.

Tactilitatea

Receptorii tegumentari se prezintă în special prin linia laterală. Excitațiile tactile sunt percepute și de mugurii senzitivi, comuni pentru excitațiile gustative. Ei sunt răspândiți în cavitatea bucală, pe buze, pe mustăți, pe cap și toată suprafața corpului.

Scheletul

Peștii dispun de schelet intern format din scheletul capului, trunchiului și inotătoarelor. Scheletul capului cuprinde cutia craniană, oasele feței, oasele gurii, operculele. Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală care cuprinde un număr diferit de vertebre. De apofizele acestora sunt prinse coastele. Coloana vertebrală este unită direct cu cutia craniană și coastele. Ea se împarte în 2 regiuni: toracală și codală. Peștii nu au stern. Conformația membrelor este în strânsă legatură cu modul de locomoție, care este tipic acvatic. Înotătoarele neperechi (dorsală, codală și anală) au un schelet format din raze externe osoase ce susțin o membrană tegumentară. Înotătoarele perechi sunt formate din structuri osoase ale centurilor și structuri ale părților libere ale înotătoarelor. Prin intermediul centurilor scapulară și pelviană, înotătoarele perechi sunt prinse de scheletul corpului și musculatură.
Musculatura

Musculatura peștilor este reprezentată, în principal, de 2 bande de celule musculare, întinse de-a lungul fiecărei laturi a corpului. Acestea asigură flexiunea trunchiului. Alți mușchi sunt cei cranieni. Aproape toți peștii au vezica înotătoare (scrumbia nu are vezică), care este umplută cu o mulțime de gaze, în special oxigen. Ea ajută peștele să-și modifice densitatea corpului.

Sistemul nervos
Sistemul nervos central

Sistemul nervos central la pești constă din encefal și măduva spinării.

Encefalul

Encefalul se caracterizează printr-un mezencefal mare, în care se localizează terminațiile neuronilor ce pornesc de la retină, și hipotalamus cu lobi inferiori, sacul vascular și un cerebel, de regulă foarte dezvoltat. Are 10 perechi de nervi cranieni, fiziologic fiind nervi senzitivi, motori și micști.

Măduva spinării

Nervii rahidieni au 2 rădăcini care se unesc în afara măduvei, formând un nerv mixt. Nervii rahidieni sunt în legătură cu sistemul nervos simpatic.

Sistemul circulator

Sângele trece o singură dată prin inimă, de aceea circulația este simplă și închisă. Prin inimă curge sânge bogat în dioxid de carbon, care prin aorta ventrală ajunge în branhii, unde cedează dioxidul de carbon și se îmbogățește cu oxigen. Aorta dorsală asigură transportarea lui spre organe. Sunt animale poichiloterme (temperatura corpului variază în raport cu temperatura mediului).

Inima

Inima peștilor este bicamerală, fiind compusă dintr-un atriu și un ventricul.

Sistemul digestiv

Aparatul digestiv începe cu cavitatea bucală. Limba și glandele salivare lipsesc. Urmează faringele, esofagul, apoi stomacul. La peștii lipsiți de stomac, esofagul este scurt și continuă cu intestinul. La peștii răpitori stomacul este voluminos și se poate dilata ușor. Ficatul este bilobat sau trilobat și are vezică biliară. Pancreasul endocrin este reprezentat prin insulele Langherhans. La peștii cartilaginoși, apar dinții, din solzii placoidali. Aceștia sunt slab diferențiați, fixați de maxilare și permanent schimbați.

Sistemul reproducător

La pești, reproducerea are loc în mediul acvatic. Sunt animale unisexuate. Fecundația este în general externă, mai rar internă (la peștii cartilaginoși). Dezvoltarea oului în afara organismului parental se întâlnește la peștii ovipari. La speciile ovovivipare (rechini, crosopterigeni), dezvoltarea embrionară are loc în interiorul corpului (de exemplu, în gură). Speciile vivipare nasc pui care s-au dezvoltat în organismul matern, embrionul fiind adăpostit în ovar.

Organele sexuale la mascul sunt testiculele, unde se dezvoltă spermatozoizii scufundați în lichid lăptos (lapții), iar la femele – ovarele în care se dezvoltă ovulele (icrele).

Sistemul excretor

Aparatul excretor este reprezentat prin doi rinichi alungiți în apropierea coloanei vertebrale cu câte un ureter scurt, care se unesc într-un canal ce se deschide în cloacă. În stadiul embrionar rinichiul este de tip pronefros – este alcătuit din tuburi urinifere așezate perechi și care comunică cu cavitatea corpului printr-o pâlnie ciliată numită nefrostom; în apropierea ei se găsește glomerul vascularizat cu rol în transportul produselor de excreție; tuburile urinare se deschid în afara corpului prin canalul Woff, care se deschide în cloacă. La adult – mezonefros, nefrostomul este rudimentar și închis. Tuburile urinifere formează capsula lui Bowman, care acoperă glomerulul vascular. Tuburile urinifere primesc produsele toxice direct din sânge, iar glomerulul vascular devine intern (glomerulul lui Malpighi). Rolul ureterului îl are canalul Woff. Vezica urinară se formează prin dilatarea uterului. La excreție participă și branhiile și pielea.

Aparatul respirator

Aparatul respirator este reprezentat de aparatul branhial. În inspirație, apa pătrunde prin gură în cavitatea branhială și scaldă branhiile. În expirație, gura se închide și apa, fiind împinsă prin lamelele branhiilor, se elimină de sub opercule. La unii pești (crosopterigeni și dipnoi) sunt prezenți plămânii saciformi, cu o structură simplă și o vascularizare tipică.


Leu

Leul este un mamifer din familia Felidae. Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc în jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistând în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacata. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie. Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale din Tanzania și Africa de Sud. Ultimul rămas al familiei leului asiatic (Panthera leo persica), care în vechime trăia din Grecia până în India, trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat.

Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100 e.n., dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX.

Dacă în anii 1950 existau 450.000 de lei, în anul 2011 mai erau cel mult 20.000.

Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și a nobilimii. Apar până și în arta Chinei, deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În arta epocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei.

Evoluția

Pisicile moderne au apărut pentru prima dată acum aproximativ 10,800,000 milioane de ani în urmă.Leii împreună cu jaguarii, leoparzii,tigrii,leoparzii de zăpadă și leopardul pătat s-au desprins de toate celelalte linii de pisici și astăzi fac parte din linia Panthera.

Descrierea

Acești regi ai junglei pot cântări între 250 și 550 de kilograme,în funcție de sex și vârstă pot trăi până la 14 ani în sălbăticie și peste 20 de ani în captivitate.Ei devin capabili de vânătoare de la vârsta de doi ani și sunt pe deplin cultivați după 5 sau 6 ani.Leii de sex m masculin se disting prin coama lor impresionantă,care semnifică masculinitatea lor și reflectă sănătatea lor.


Găină

Găina este o pasăre domestică; sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de Sud Est, India , Indonezia si Europa. Face parte din familia fazanului (Phasianidae), specia Gallus gallus. Este crescută pentru carne și ouă.

Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un cioc ascuțit, penajul multicolor, o creastă roșie și pinteni puternici la picioare.

Conform lui Dionisie Linția, renumitul ornitolog bănățean, ar exista următoarele tipuri de găini: [1]

tipul european, cu capul neted și cu creastă mare sau mică, cu un smoc de pene posterioare;
tipul cochinchina, originară din China, de talie înaltă, cu pieptul lat și spatele larg, picioare lungi, coada scurtă și coaja oului cafenie-gălbuie;
tipul malaiez, cu corpul zvelt, gâtul și picioarele lungi și golașe, cap puternic și cresta scurtă și groasă;
tipul bantam, de talie mică;
tipul cuprinzând:
găinile golașe cu gâtul fără pene (bune outoare) și
găinile cu penaj mătăsos (bune clocitoare).


Anaconda

Anaconda este un șarpe constrictor semi-acvatic care trăiește în America de Sud (Orinoco, Argentina, Venezuela etc.). Este cel mai mare șarpe din lume și poate atinge 10-12 m lungime; el poate înghiți hrană cu un diametru aproape triplu față de cel al corpului său. Șerpii adulți foarte mari vânează chiar animale mari precum căprioara, capibara (cel mai mare rozător din lume), mistrețul etc.

Anaconda face parte din ordinul Eunectes. Ordinul Eunectes se împarte în două subordine: Eunectes murinus și Eunectes notaeus.

În cazuri foarte rare, când anaconda simte că se află în mare pericol, regurcitează prada (care poate fi de și de ori mai mare decât ea), pentru a scăpa de prădătorii din jur.

Anaconda.... numai rostirea acestui cuvant provoaca fiori. Si pe buna dreptate!

Avand in mod uzual peste 10 metri si 250 kilograme si un diametru mediu de 30cm, anaconda se califica fara probleme in categoria monstrilor acestei planete.

Zonele principela in care acest animal poate fi intalnit (desi nu doresc nimanui acest eveniment) sunt bazinele fluviilor Amazon si Orinoco, in ape linistite si mlastini.

Carnivor feroce, manaca de la pesti si rozatoare mici pana la feline medii cum ar fi jaguarul. Are o viata nocturna si este neveninos (atat ar mai fi trebuit). Este un sarpe solitar, pazindu-si cu strajnicie domeniul de vanatoare.Puii, care masoara aproximativ o jumatate de metru, pot inota, vana si a-si purta singuri de grija la numai o jumatate de ora de la nastere. S-au semnalat cazuri de canibalism la aceasta specie, intr-una din fotografiile din partea de jos a paginii puteti vedea o femela care inghite prada, aceasta fiind nimic altceva decat un mascul anaconda!

Varsta maxima la care poate ajunge este 35 ani. Considerat a fi cel mai mare sarpe din lume, anaconda nu este si cel mai lung sarpe, fiid depasit de unele specii de unele specii de piton.



Ursul

Taxonomia speciei

Ursul brun din tara noastra (ursul brun eurasiatic, Ursus arctos arctos L.) apartine phylumul-ului Chordata, Subphylum Vertebrata, Clasa Mammalia (mamifere homeoterme cu corpul acoperit cu par, care nasc pui vii pe care-i hranesc cu lapte produs de glandele mamare), Infraclasa Eutheria (mamifere placentare la care embrionul se dezvolta complet in interiorul uterului, datorita existentei placentei), Ordinul Fissipeda (mamifere carnivore cu dinti cu varfurile ascutite, care au canini foarte dezvoltati, remarcandu-se si prezenta carnasierelor), Suprafamilia Canoidea (fisipedele cu picioarele lungi, terminate cu gheare neretractile, cu osul penial prezent si dezvoltat), Familia Ursidae (carnivore mari, greoaie, cu mers plantigrad, gheare foarte puternice si coada scurta). In cadrul Familiei Ursidae sunt incluse sase genuri (Ursus, Melursus, Helarctos, Tremarctos, Selenarctos si Ailuropoda) incluzand mai multe specii cum ar fi: Ursus arctos,Ursus americanus, Selenarctos tibetanus, Ursus maritimus, Helarctos malaysus, Melsurus ursinus.

Arealul speciei si efectivele

Ursul brun se intalneste cu anumite subspecii in Europa, America de Nord si Asia, fiind specia cu arealul cel mai extins dintre Ursidae. Ursul brun popula intreaga Europa, insa in ultimele secole a disparut din majoritatea regiunilor. Printre cauzele disparitiei ursului brun se numara cresterea numerica a populatiei umane, fragmentarea habitatelor, dezvoltarea agriculturii si vanatoarea excesiva. Astazi, efectivele europene se ridica la circa 14000 de exemplare, exceptand Rusia, avand habitatele pe o suprafata de peste 800000 km2. In Romania efectivele de urs brun se ridicau la circa 5600 exemplare, reprezentand 40% din efectivele europene (Mertens si Ionescu, 2000). Acest efectiv depaseste usor optimul ecologic calculat de autoritatile cinegetice, care este de 4800 exemplare. Ursii se intalnesc in zonele de munte (93% din populatie) si deal (7% din populatie), in Romania densitatea medie fiind de 8 ursi/100 km2.
Efectivele de urs au fluctuat in timp datorita faptului ca este o specie de mare interes cinegetic. Dupa cel de-al doilea razboi mondial ursul a fost vanat intens, ajungand la 860 de exemplare in anii ‘50. Din acel moment, dintr-o combinatie de motive politice si ecologice, specia a devenit mai ocrotita, fiind protejate femelele cu pui si barloagele (Mertens si Ionescu 2000). Intre anii 1970-1975, pe fondul permiterii vanatorii de trofee cu strainii, efectivele au fost micsorate cu 20%. Dupa aceasta perioada vanatoarea a fost restrictionata si a devenit un apanaj al nomenclaturii comuniste. Acest fapt a fost benefic speciei pana la un moment dat, deoarece efectivele au crescut cu mult peste nivelul optim (8000 exemplare in 1988) aparand tot mai des conflicte om-urs (ursii gunoieri, conflicte cu ciobanii, agricultorii, apicultorii etc.).
Dupa 1990 cazurile de braconaj s-au inmultit, vanatoarea a devenit mai permisiva, astfel ca efectivele au ajuns azi la circa 5600 de exemplare. Specialistii apreciaza ca in Romania populatia de ursi este numeric stabila.
Estimarile realizate de administratorii speciilor de interes cinegetic din judetul Vrancea (Directia Silvica Vrancea si AJVPS Vrancea) arata ca in zona montana si deluroasa, in 2002 erau circa 304 exemplare de urs. Numarul lor este aproximativ stationar, existand putine diferente intre anii 2000 si 2002, populatia crescand foarte usor de la 298 exemplare in 2000 la 304 exemplare in 2002. Dintre acestia, circa 81 de ursi se afla pe teritoriile fondurilor de vanatoare administrate de AJVPS Vrancea.

Biologia ursului

Marimea ursilor este un subiect mult discutat si controversat. In mod normal marimea se apreciaza in termeni de greutate, care este un parametru dificil de analizat din cauza variatilor individuale in inaltime, grosime a blanii, statura fizica, pozitia observatorului si nivelul de stress. Pentru un ochi neantrenat ursul pare mare, insa realitatea a demonstrat ca oamenii au tendinta de a exagera marimea oricarui animal, cu atat mai mult a unuia care are reputatie de „urias”. Datele de biometrie variaza in literatura, lucru normal deoarece esantionul analizat este diferit. In continuare vom prezenta datele biometrice dupa cele mai recente lucrari.
Inaltimea la umar, la urs matur, masurata de la talpa la punctul cel mai inalt al umarului, este cuprinsa intre 90-150 cm. Inaltimea in picioare, la greaban, este de pana la 250 cm (100-135 cm la masculi si 150-200 cm la femele). In general masculii sunt mai mari decat femelele. Lungimea ursilor este masurata de la varful nasului la varful cozii, fiind apreciata ca fiind de 150-165 cm la femele si 170-200 cm la masculi(Mertens si Ionescu, 2000).
Diferentele intre greutatea indivizilor din acelasi habitat sunt cauzate de starea de sanatate a individului, varsta, sex, abilitatea de a localiza hrana si de a digera anumite alimente, abilitatea de a surmonta efectul antropizarii habitatului. Pot aparea si fluctuatii sezoniere ale greutatii individului, toamna (inainte de intrarea in barlog), ursii avand o greutate mult mai mare decat primavara (iesirea din barlog). Estimarea greutatii ursilor este determinata in general la exemplarele vanate si la imobilizarea in vederea efectuarii de cercetari.
Greutatea medie a ursilor din Romania este de 100-200 kg la femele si 140-320 kg la masculi (Mertens si Ionescu, 2002).




Coloritul ursilor este foarte variabil chiar si la acelasi individ. Astfel apar schimbari in coloratie datorita trecerii intr-un alt stadiu de maturitate si datorita schimbarilor sezoniere. In aprecierea coloritului blanii pot aparea erori din cauza diferentelor de lumina sau a unghiului din care privim animalul.
In mod normal se schimba doar coloritul blanii protectoare (puful), exteriora, cea de dedesubtul acesteia ramanand neschimbata (subparul, spicul sau jarul). Pot exista diferente intre coloritul blanii protectoare si cea de dedesubtul acesteia. In cazuri foarte rare se pot intalni ursi albinosi in diferite grade (de exemplu un urs negru american partial albinos a fost observat in Wyoming in 1948).

In Romania culoarea predominanta este brun deschis pana la brun inchis, puii putand avea un guler alb care dispare dupa primul an de viata. Dupa Micu 1999, cele mai des intalnite culori sunt: brun sau castaniu (41%), brun deschis sau brun cu tenta aurie (15%), brun inchis sau ciocolatiu (39%) si brun cenusiu sau cu tenta de gri (5%).
Lungimea firului de par variaza in functie e de anotimp, cea mai mare fiind in perioada decembrie – aprilie/mai si cea mai mica in perioada iulie-septembrie. Lungimea parului de iarna este de 8-9 cm pe spate si 10-12 cm pe greaban, iar cea a parului de vara de 4-6 cm.

Temperatura fiziologic normala a corpului este de 36,5 – 37,5 oC, variind in functie de activitate si de individ. Temperatura corpului se estimeaza rectal la imobilizare, totusi apar diferente fata de normal datorita stresului la care sunt supusi. Temperatura corpului scade usor noaptea, sau atunci cand sta fara a avea activitate, in zilele reci. In timpul somnului de iarna temperatura poate scadea pana la circa 32 oC.
Ursii, ca toate mamiferele, trebuie sa-si mentina o temperatura constanta a corpului. Blana este un izolator foarte bun in timpul iernii, mentinand o temperatura constata. Albedoul scazut al blanii faciliteaza acumularea caldurii de la soare. Ursii nu au glande sudoripare, reglajul termic si hidric realizandu-se in special prin:

• Ramanerea in barlog in timpul zilelor inourate si reci;
• Echilibru intre consumul energetic si hranei ingerata;
• Disiparea caldurii prin intermediul buzelor, nasului, labelor si a zonelor acoperite slab cu blana (fata, urechi, nas, zona interdigitala);
• Muschii din spatele gatul sunt traversati de vase de sange importante care actioneaza ca un radiator;
• Indepartarea degetelor;
• Bai;
• Bai de noroi si praf.

Ursii traiesc circa 25 – 30 ani, fiind din acest punct de vedere animale de longevitate medie. In general varsta se apreciaza dupa numarul inelelor de crestere a cementului din premolarul 1 (cementum annuli), dar aceasta tehnica invaziva este greu de aplicat.
Varsta ursilor poate fi clasificata pe clasele de varsta ale ursilor (Micu 1999): clasa 0 (pui), clasa I (2-5 ani sau juvenili), clasa II (5-10 ani sau foarte tineri), clasa III (10-15 ani sau tineri), clasa IV (15-20 de ani sau maturi) si clasa V (20 de ani si peste).

Somnul de iarna

La sfarsitul toamnei, dupa ce ursii au acumulat suficient tesut adipos pentru somnul de iarna, acestia intra in barlog. Somnul de iarna dureaza 3-6 luni.
Barlogul este sapat in sol sau este amenajat in cavitati naturale, sub stanci. Unii ursi pot ramane activi tot timpul anului in conditiile in care gasesc hrana suficienta. Acest comportament este incurajat si prin momirea acestora la ursarii.
Durata somnului este direct proportionala cu cantitatea de grasime acumulata pe timpul toamnei si invers proportionala cu cantitatea de hrana disponibila pe timpul iernii. Somnul de iarna este o adaptare la lipsa de hrana din acest anotimp. Pe timpul somnului de iarna activitatea cardio-pulmonara se reduce simtitor, temperatura corpului scazand la 29-340C. Ciclurile respiratorii sunt intrerupte pentru circa 4 minute dupa 5-10 cicluri consecutive.
O adaptare foarte importanta este reciclarea ureei, azotul din urina fiind folosit pentru recompunerea de aminoacizi. Proteinele rezultate din asamblarea de aminoacizi constituie unul din principalele elemente nutritive pentru organism.


ECOLOGIA SOCIALA

Organizarea sociala si teritoriile

Se cunosc putine aspecte despre organizarea sociala a ursilor, datorita dificultatilor care le implica cercetarea indelungata a comportamentului etologic. Relatiile intre indivizi, in special adulti se bazeaza pe evitarea reciproca, cu exceptia perioadei de imperechere. Masculii se disperseaza dupa ce devin maturi, femelele stabilindu-si teritoriul in interiorul sau in apropierea teritoriului mamei. Teritoriile se suprapun, mai ales in zonele de concentratie mare a hranei, fiind citate cazuri in care se aduna pana la 80 de ursi pe un habitat de cateva sute de hectare (exemple citate de Mertens si Ionescu, 2000 in zonele Dealul Negru-Bistrita si Domnesti-Arges, cu zone de livezi inconjurate de paduri bogate). Marimea teritoriilor la masculi si femele variaza in functie de zona, accesibilitatea hranei si densitatea populatiei. Cele mai mari teritorii la masculi le au ursii bruni nord – americani, cu 3757 km2 in Yellowstone, iar cele mai mici cei din centrul Suediei si Croatia, 128 km2. Femelele au teritorii mult mai mici, de exemplu cele din centrul Suediei si Croatia ocupand un teritoriu de 58 km2. Masculii in dispersie folosesc suprafete foarte mari, de pana la 12000 km2 in Scandinavia.

Reproducerea

Ursul brun ajunge la maturitate sexuala la varste ridicate, astfel ca datele indica faptul ca femelele dau nastere primilor pui la 4-6 ani si au un numar mediu de 2,4 pui. Ursul este o specie poligama, un mascul putandu-se imperechea cu mai multe femele in perioada de reproducere (mijlocul lunii mai – inceputul lunii iunie). Dupa fertilizare, embrionul se dezvolta pana la stadiul de blastocist, apoi dezvoltarea este sistata pana la sfarsitul lunii noiembrie, cand are loc implantarea si incepe dezvoltarea embrionului. Perioada efectiva de gestatie este de 6-8 saptamani, iar femela da nastere la 1-4 pui.
Puii se nasc in barlog in perioada somnului de iarna, in lunile ianuarie-februarie. Nou nascutii cantaresc in jur de 0,5 kg si cresc foarte repede, acumuland pana la 70 g/zi datorita laptelui nutritiv al ursoaicei. Puii parasesc barlogul in aprilie-mai, si raman singuri in al doilea an de viata. Ursoaica reia ciclul reproductiv dupa ce puii devin independenti, deci dupa circa 2 ani.

Dieta

Dieta ursilor este de tip omnivor, fiind reflectata de dentitie. Ursul brun are canini puternici, folositi pentru aparare, omorarea prazii dar si dezmembrarea carcaselor. Premolarii mici si postacarnasierii prezinta zone mari de contact si sunt asociati cu o dieta constand in principal din hrana vegetala si nevertrebrate. Ierburile si mugurii sunt consumati cu precadere primavara sau la inceputul verii. Vara si la inceputul toamnei consuma ciuperci si fructe (zmerura, mure, afine, mere, prune si pere). Toamana tarziu, dar si iarna, ursii consuma ghinda si jir. Insectele, in special Hymenopterele (furnici, albine, viespi) pot constitui sezonier o sursa de hrana importanta, in special datorita proteinelor pe care le contin.
Datorita gradului ridicat de asimilare si valorii nutritive ridicate, ursul prefera carnea obtinuta prin pradare, din carcase, animale salbatice sau de la punctele de hranire.



Tigrul

Tigrul (Panthera tigris) este o specie de mamifere răpitoare din familia felidelor, fiind una dintre cele patru specii ale genului Panthera, reprezentant al subfamiliei felinelor mari. Este cea mai mare felină și unul dintre cei mai mari răpitori tereștri (după ursul polar și cel brun). Dimensiunile unui tigru siberian la vârsta de 6 luni sunt comparabile cu cele ale unui leopard adult.

Tigrilor le sunt caracteristice dungile de culoare închisă, amplasarea cărora variază de la un individ la altul. Corpul este adaptat pentru vânătoare, fiind dotat cu colți lungi și maxilare puternice, vedere nocturnă de șase ori mai bună decât a omului și musculatură dezvoltată, fiind capabil să sară la o înălțime de până la doi metri cu 50 kg de carne în dinți.

Tigrii se hrănesc îndeosebi cu copitate, dar pot vâna și maimuțe, păsări, pești și chiar alte răpitoare, ca lupii, leoparzii și crocodilii. Au un comportament solitar și veghează în singurătate teritorii de până la 1.000 km²; acestea pot cuprinde diferite landșafturi: la sud păduri tropicale și savane, iar la nord semideșerturi și taiga.

Sunt recunoscute 9 subspecii ale tigrului (toate pe teritoriul Asiei), dintre care către începutul secolului al XXI-lea s-au păstrat doar șase — în total 3.200 indivizi; cea mai numeroasă este a tigrului bengalez, a cărei populație alcătuiește aprox. 1.700 de specimene. Pe parcursul secolului al XX-lea, populația tigrilor a scăzut cu 93%, astfel încât către sfârșitul secolului, specia a fost inclusă în Lista roșie a IUCN și în documente similare ale unor țări. În prezent, vânătoarea sau capturarea tigrilor este interzisă în toată lumea.

Tigrul reprezintă un simbol al puterii și monarhiei în cultura asiatică. Unele zeități indiene sunt ilustrate călare pe tigri, demonstrându-și astfel superioritatea. Tigrul este unul dintre cele 12 simboluri de animale din calendarul chinezesc. Rolul său în cultura mondială este reflectat în recunoașterea sa ca simbol național al Malaeziei, Indiei, Bangladeshului și Republicii Coreea și ca cel mai iubit animal de pe Pământ, în urma unui sondaj realizat de Animal Planet.
storicul studierii

Prima descriere științifică a tigrului, pe atunci Felis tigris, a fost realizată de către Carolus Linnaeus în Systema Naturae (în 1911, zoologul britanic Oldfield Thomas a găsit că Linnaeus se referea în descrierea lui la tigrul bengal). Mai târziu, în 1858, naturalistul rus Nikolai Severțov[5] descrie aceeași specie sub denumirea de Tigris striatus. În 1867, zoologul britanic John Edward Gray o descrie ca Tigris regalis. Începând cu anul 1929, tigrul aparține de genul Panthera.

Cuvântul „tigru” provine din grecescul „tigris” care, la rândul său, derivă din „tigri”, cuvânt din persana veche, a cărui rădăcină „taig” înseamnă „rapid”.
Evoluție
Scheletul tigrului

Cele mai multe date ce țin de evoluția speciei tigrului au fost obținute prin intermediul analizei rămășițelor pământești și a cercetărilor în domeniul filogeniei moleculare.

În baza analizelor cladogenetice s-a demonstrat că originea geografică a speciei se găsește în Asia de est.

Studierea osemintelor scoase la suprafață este dificilă din mai multe puncte de vedere. Descoperirile paleontologice nu sunt numeroase și sunt puternic fragmentate. Osemintele sunt expuse la poluare cu material genetic străin și, în genere, vechimea lor este greu de determinat.

Cele mai vechi rămășițe ale unui schelet de tigru au fost scoase la suprafață în nordul Chinei și în insula Java.[9] Strămoșul tigrului, Panthera palaeosinensis (Zdansky, 1924), este destul de asemănător acestuia, fiind o felină de dimensiuni mai mici, care a trăit în provincia Henan din China de nord de la sfârșitul pliocenului până la începutul pleistocenului. Clasificarea acestei specii este, la moment, ambiguă.

Aproximativ 2 milioane de ani în urmă, la începutul pleistocenului, tigrul era răspândit în estul Asiei, populând și insule precum Borneo și Palawan. Au fost scoase la suprafață, în număr mare, oseminte din pleistocen, în China, Sumatra și Java. În India, Altai și Siberia, tigrii n-au apărut decât la sfârșitul pleistocenului. De asemenea, au fost descoperite rămășițe ale unor așa-zise pisici mari, clasificate la tigri, în nord-estul extrem al Siberiei. Pe continentele americane n-au fost făcute niciun fel de descoperiri în ce privește tigrul.

Conform analizelor anatomice comparative, dimensiunile medii ale tigrului s-au micșorat din pleistocen până în prezent (excepție face subspecia tigrilor siberieni). Acest fenomen este caracteristic mamiferelor din pleistocen și oferă informații despre scăderea bioproductivității sezoniere a mediului și/sau despre micșorarea dimensiunilor medii ale prăzii ( în cazul răpitoarelor ). Oseminte din holocen au fost descoperite în insulele Java și Borneo. Colții de tigru aflați în posesia băștinașilor din Borneo au fost, după spusele acestora, ai unor tigri sălbatici pe care strămoșii lor i-ar fi ucis 4–7 generații mai înainte, ceea ce indică faptul că tigrul din Borneo ar fi dispărut acum aprox. 200 de ani. Cea mai evidentă dovadă este recenta descoperire a unui fragment de dinte printre sedimentele neolitice dintr-o peșteră din partea malaeziană a insulei (Sarawak).

Datele molecularo-filogenice confirmă relațiile strânse de rudenie între speciile genului Panthera și demonstrează că tigrul s-a separat de linia ancestrală cu peste 2 milioane de ani mai devreme decât leul, leopardul și jaguarul.


Au fost stabilite 9 subspecii ale tigrului, dintre care 3 deja sunt dispărute din cauza factorului antropogen. Clasificarea curentă a subspeciilor nu este larg acceptată în rândul oamenilor de știință, deoarece ea a fost făcută după caracteristici comune, ca dimensiunile, lungimea blănii, arealul de viețuire ș.a., în timp ce analizele de ordin genetico-molecular sugerează că diversitatea tigrilor nu este atât de mare încât să impună repartizarea lor în atât de multe subspecii.

Tigrul siberian (Panthera tigris altaica), cunoscut și ca tigru altaic, ussurian, manciurian sau chinez de nord, populează, în general, ținuturile Primorsk și Habarovsk și, într-un număr redus, nord-estul Chinei (provinciile Heilongjiang[24] și Jilin[25]) și Coreea de Nord. Ultimele două recensăminte (1996 și 2005) au scos la iveală o populație de 480–520 indivizi, care trăiesc într-un areal neexplorat — aceasta fiind cea mai mare populație de tigri din lume (360, conform IUCN[28]). Subspecia se deosebește printr-o blană relativ densă, lungă și pufoasă, cu o nuanță de roșu șters și cu dungi mai puține. De asemenea, e cea mai mare felină[29][30][31][32] — dimensiunile unui tigrișor de 6 luni sunt comparabile cu ale unui leopard adult.

Tigrul bengalez sau bengalez regal (Panthera tigris tigris) — subspecia nominală a tigrului — trăiește pe teritoriul Indiei, Bangladeshului, Nepalului, Bhutanului, populează un spectru larg de biotopuri, de la păduri tropicale umede până la savane uscate și mangrove.Conform informațiilor puse la dispoziție de organele indiene de profil, numărul de exemplare este de 3.100–4.500, din care cca 3.000 populează teritoriul Indiei, însă mulți specialiști indieni se îndoiesc de veridicitatea acestor date, susținând că sunt exagerate, iar numărul tigrilor n-ar depăși 2.000. IUCN anunță cifra de 1706 tigri pentru anul 2010.Deși este cea mai numeroasă subspecie, tigrul bengalez este amenințat cu dispariția, din cauza braconajului și a distrugerii mediului de viață, factori care au și cauzat micșorarea numărului de indivizi de la 40.000 în 1947. În 1972 a fost dat startul unui proiect de proporții, supranumit „Proiectul tigrului”, al cărui scop de bază este de a conserva subspecia tigrului bengalez pe teritoriul Indiei. Datorită acestui proiect, numărul de exemplare a crescut de la 1200 în anii 1970 până la 3000 în anii 1990. Karnataka este statul indian cu cea mai mare populație de tigri, aproximativ 300 exemplare, la nivelul anului 2010.Masculii bengalezi cântăresc între 172 și 238 kg, iar femelele — 125–147 kg. Tigrii din nordul Indiei și Nepal sunt mai mari decât cei din sudul subcontinentului indian.

Tigrul indochinez (Panthera tigris corbetti), sau tigrul lui Corbett, populează Cambodgia, sudul Chinei (provinciile Yunnan și Guangxi), Laos, Thailanda și Malaezia. Numărul de indivizi ai acestei specii variază, după diferite surse, între 1200 și 1800 exemplare.. Cele mai numeroase populații viețuiesc în Thailanda.Datorită măsurilor aspre întreprinse de către autorități, tigrii din această zonă nu au avut de suferit din cauza braconajului, în schimb sunt amenințați de fragmentarea arealului și de inbriding. În Vietnam circa trei sferturi din tigri au fost uciși[40] pentru organele lor, folosite în medicina tradițională chinezească. Blana indochinezilor este de o nuanță mai închisă. Masculii cântăresc 150–195 kg, iar femelele — 100–130 kg.

Tigrul malaezian (Panthera tigris jacksoni) poate fi întâlnit doar în regiunea de sud (malaeziană) a peninsulei Malacca. A fost definit ca subspecie distinctă în 2004 (până atunci era considerat indochinez). Conform ultimei evidențe a tigrilor malaezieni, numărul lor este de 600–800, astfel încât aceasta este a treia subspecie după numărul de exemplare.

Tigrul sumatran (Panthera tigris sumatrae) populează numai insula Sumatra din arhipelagul indonezian. Numărul indivizilor sălbatici este estimat la 400–500 exemplare, din care majoritatea viețuiesc în parcuri naționale și rezervații naturale. Cercetări recente în domeniul geneticii au descoperit în genotipul subspeciei caracteristici unice; aceasta înseamnă că, treptat, tigrul sumatrian poate evolua într-o specie aparte. Cea mai serioasă amenințare pentru el este distrugerea mediului de viață (defrișarea pădurilor are loc chiar și în teritorii ocrotite de lege). Între 1998 și 2000, 66 de tigri (20% din întreaga populație) au fost uciși de braconieri. Aceasta este subspecia cu cele mai reduse dimensiuni: greutatea unui mascul alcătuiește 100–173 kg, iar a unei femele — 81–100 kg.

Tigrul chinez de sud (Panthera tigris amoyensis) este subspecia cu cea mai proastă situație ecologică, care, probabil, nu mai există în sălbăticie. Numărul foarte scăzut al indivizilor acestei subspecii e responsabilitatea lui Mao Zedong, care a declarat în 1959 tigrul chinez de sud drept specie dăunătoare.Legea care interzicea vânătoarea acestor tigri a venit abia în 1977, când numărul acestora era deja de cca 400, dar vânătoarea a continuat pentru că oamenii încă vedeau în tigru un animal dăunător, astfel încât numărul lor a ajuns la 20–30 în 1994. Începând cu anul 2008, autoritățile chineze întreprind măsuri operative pentru reintroducerea tigrilor chinezi de sud în mediul lor de viață și pentru creșterea varietății genetice (s-a constatat că toți cei aprox. 100 tigri chinezi de sud rămași în viață sunt înrudiți). Chinezii de sud sunt unii din cei mai mici tigri: masculii au lungimea corpului de 2,3–2,6 m, iar femelele 2,2–2,4 m.
Subspecii dispărute

Tigrul balinez (Panthera tigris balica) a populat insula Bali. De dispariția lui se fac vinovați vânătorii, care au ucis ultimul reprezentant al subspeciei (o femelă adultă) în partea de vest a insulei, pe 27 septembrie 1937. Tigrii balinezi nu au fost niciodată ținuți în captivitate. Cu toate că a dispărut, reprezentanții subspeciei încă mai joacă un rol important în hinduismul balinez. Este cel mai mic tigru dintre toate cele nouă subspecii.

Tigrul caspic (Panthera tigris virgata), numit și persan sau turanic, a dispărut la sfârșitul anilor '50; ultimul individ ar fi fost împușcat în anul 1959, însă după unele date specia a dispărut prin 1970 în sud-estul Turciei. Arealul istoric cuprinde Afganistanul, Mongolia, Iranul, Turcia și regiuni asiatice de sud ale Rusiei. Caspicul era un tigru destul de mare, atingând dimensiunile și greutatea bengalului: masculul cântărea până la 240 kg. Blana era lungă, mai ales iarna. Alături de cel bengal, tigrul caspic era unul dintre animalele care luptau cu gladiatorii în Roma antică sau cu alte animale. Cercetări molecularo-genetice au demonstrat că această specie era practic identică cu tigrul siberian.

Tigrul javaian (Panthera tigris sondaica) viețuia pe insula indoneziană Java. Se pare că specia era deja dispărută în anii 1980, ca rezultat al vânătorii excesive și a distrugerii mediului de viață. În anii 1970 existau 4–5 indivizi în viață. Ultimele urme au fost înregistrate în 1979.
Hibrizi

Primii hibrizi au apărut în grădinile zoologice ale căror deținători erau interesați să atragă vizitatori. Astfel de creaturi apar și azi în parcurile zoologice private chinezești.[68] Se cunosc hibrizi între lei și tigri (mai ales subspeciile siberian și bengal).

Ligrul este rezultatul împerecherii leului cu tigroaica. Femelele de ligru pot da naștere altei generații, lucru neobișnuit printre hibrizi.Ligrii cresc în dimensiuni pe parcursul întregii vieți, iar la bătrânețe pot atinge 3 m în lungime (fără coadă). Gigantismul la acest animal este explicat de prezența genei responsabile de creștere în ADN-urile leului și a tigroaicei; la leoaică și tigru această genă lipsește
Tigonul (tigroleul) este rezultatul împerecherii tigrului cu leoaica. El primește particularități caracterictice ambilor părinți: pete de la mamă și dungi de la tată. Coama, dacă apare, nu atinge niciodată lungimea coamei unui leu obișnuit. Tigonii sunt, de obicei, mai mici decât leii și tigrii, cântărind în jur de 150 kg. Masculii sunt sterili, în timp ce femelele nu.

[-SaGeTaToR-]

Prietene ai dat un copy atat de lung incat nimeni niciodata nu o sa citeasca de la A la Z tot ce ai scris tu aici despre animale enumerate mai sus.